Respectul este iubire în haine simple.

            Am sa incep acest post prin a explica modul meu de a fi : sunt un tip ce iubeste sa smulga zambete de pe fetele triste ale prietenilor,ce nu zice nu atunci cand i se cere sa faca ceva,pentru prieteni,ce are grija de fericirea lor,de multe ori,mai mult decat de fericirea proprie.

            Din pacate,aceste favoruri nu se reintorc si,mai mult,sunt luat drept "tipul ala la care apelez doar cand am nevoie".

            De ce imi vand sufletul si timpul pentru un "Multumesc!" impins cu greu printre dinti? De ce ma multumesc doar cu atat? De ce imi sunt uitate "binefacerile" asa de repede?

            Ok! Acel "Multumesc!" imi hraneste sufletul catusi de putin,dar mai am nevoie si de "apa".

            Imi fragmentez timpul pentru a inchide rana dintr-un suflet ranit,iar cand acesta este vindecat,ma da uitarii?

            Incerc sa ofer iubire(atat cat imi permite acest suflet gol) ori de cate ori cineva drag are nevoie,dar atunci cand eu vreau sa aud glasul ei,toti se prefac ragusiti.

            Atunci,ma intreb,de ce as continua sa incerc a aduce zambete pe chipuri ratacite? De ce m-as lipsi de libertatea „nepasarii”?

Chiar nu stiu !