Seara de vara,plina de melancolie prematura.Discutii juvenile apar in peisaj fara subiect clar.Apoi,din senin,vine intrebarea:"De ce s-ar indragosti cineva de mine? :(".M-am gandit ca este unul din acele momente de nesiguranta specifice femeilor.Si uite asa,am decis sa o inveselesc putin si sa o ajut sa isi recapete prestanta feminina! Cum?Prin cateva randuri :

                           

                        De ce respiram,de ce visam,de ce iubim?Pentru ca avem nevoie.Uite de aceea se indragosteste lumea de tine.Pentru ca are nevoie de zambetul tau de pici adorabil,pentru ca are nevoie de glasul tau lin si patrunzator ce tremura cand aude un "Te iubesc" sincer,pentru ca atunci cand te vede grijile dispar,pentru ca discutiile cu tine pot face pana si inima unui burlac convins sa bata mai tare de emotie!Mai vrei motive?Zambetul,gingasia si naturaletea de care dai dovada impreuna cu ochii aceia trezesc in inima lui sentimentul suprem! Nu sunt "texte" sau "abureli",sunt sentimente sincere! Daca e sa ma raportez strict la mine,pe langa ce am spus mai sus,faptul ca desi te cunosc de doar 2 saptamani,simt ca te stiu de mult.Am prietene mai vechi cu care nu am vorbit atat,cu care nu am impartasit atatea trairi si secrete!

                        Sa devii asa apropiat in asa scurt timp de cineva este un lucru,dupa mine,frumos,avand in vedere ca noi nici nu ne salutam.Imi pare rau ca aceasta relatie nu a inceput de mai mult timp.Chiar nu stiu de ce nu te-am bagat in seama pana acum.Sau stiu... .Oricum!

                        Multumesc melodiei "Impossible" ca a dat drumul la prietenia aceasta.Si sa inchei,sa nu te mai intrebi de ce ar trebui sa fii iubita!Esti o persoana extraordinara si iti multumesc ca imi esti prietena! Te iubesc pici mic si sa nu te schimbi !

            Sper ca oricine citeste acest mesaj(ma refer la voi,domnisoarelor) sa prinda putin curaj si sa atace necunoscutul,poate iese ceva bun.

"Iubirea este strălucirea care preschimbă praful vieţii cotidiene într-o ceaţă aurie."(Elinor Glyn)

                   Iubirea,daca este sa gandim ca niste filosofi incurabili atinsi de acest feeling nemarginit de reguli,este sentimentul suprem pe care fiinta umana il poate inhala din aceasta lume si din cea viitoare.Este ca un drog injectat direct in inima:desi stii ca iti face rau,continui sa il cauti si sa il "consumi".

                  O lume fericita,doar zambete lipsite de falsitatea contemporana,o lume in care totul este un vis si acest vis este totul.

                  Totusi,daca revenim putin la realitate,intruchiparea cancerului pentru filosof,lucrurile nu par a sta chiar asa.Sigur!Sentimentul apare,uneori,zambetul deasemenea,dar totusi parca lipseste acel iz de basm atribuit intregului spectru al iubirii.Visul este ucis de realitate,zambetele pier in mediocritate si astfel sentimentul moare incet dar sigur!

                 Aici este vorba de “iubire conjugala”.Daca este sa vorbim de iubire in general...eee…altfel stau lucrurile.

Ce ti-e si cu "evolutia" asta !

"Ne pasă de familie şi de prieteni dintr-o constrângere evoluţionistă. Şi tot dintr-o constrângere evoluţionistă nu ne pasă de nimeni altcineva. Dacă am ţine la toţi oamenii fără discriminare, nu am mai putea să funcţionăm."

            Ce ar fi daca ne-ar pasa de toti? Daca nu am mai zice : "Saracii!" -> dar defapt ne zicem : "Ce bine ca nu am patit noi sau apropiatii nostri asta! "?
            Dar asa suntem facuti.Sa avem sentimente doar pentru o sfera marginita de persoane.
            Ce ar fi daca am avea sentimente(pozitive) fata de toti? Pur si simplu nu vom face fata.