Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?

              Ştii,aş vrea câteodată să stau sub crengi de măslin,să privesc salturi de greiere peste păpădie sau să cânt cu el ode doar de noi înţelese.Aş vrea să mă îmbrăţişeze malul apei aceleia grăbite şi să privesc moarte de stele sub salcâm ridat de timp.

              Să mă fac una cu pământul când Ziua pierde lupta cu Luna.Să invit onorabilele stele la masă,cu maestrul Luceafăr şi să povestim viitorul.

             

               Aş vrea să ucid ceasornicul aducător de rutină,să îl îngrop în ape tulburi că privirea unui îndrăgostit făr`de curaj.Să mă-mbăt de roua dimineţilor târzii şi să mor până la următorul asfinţit.

              Fluture să fiu,veşnic doar pentru o zi,m-aş înalta la cer,fără să gust din viaţă,fruct pătat şi crud.

            Până atunci însă,rămân om : stăpân peste trecut,sclav al viitorului